26 iun. 2013

Mitul Curcubeului (Antonia Iliescu)


Mitul Curcubeului

Volumul Curcubeul cu Oameni


             La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri  albastre, limpezi şi foarte îndepãrtate. A ţâşnit ca o razã de soare rãzvrãtitã de monotonia strãlucirii în mãnunchi. Raza a pornit oarbã şi orbitoare, direct spre inima omului, care nu cunoscuse încã iubirea. Vedeţi bine, Marele Pictor voia sã facã un dar omului, dar acesta a strigat:
           - Opreşte-te! E prea multã luminã. Nu vãd nimic, nu simt nimic decât o arsurã dureroasã. Ãsta îţi este darul? Poţi sã-l pãstrezi pentru tine. (Zicând acestea, si-a  acoperit sufletul cu plãci negre de întuneric, care-i ţineau inima în cãtuşe).
             Raza învinsã de neâmplinire s-a întors cu umilinţã în inima dintâi, cerându-şi iertare. Dar neânduplecarea a fost amarã. Marele pictor a zdrobit-o cu fulgerul din cer. „La ce-mi serveşte lumina dacã ea doar orbeşte  şi nu e-n stare sã umple întunericul din om?” 

            Şi lovind cu urã propria-i luminã, raza s-a spart în şapte bucãţi şi fiecare din ele avea altã culoare. 

Fiindcã marele pictor iubea cu pasiune, el a ales de pe Şevalet culoarea roşie pentru a spune ce avea de spus omului:
            - Dacã nu îmi primeşti darul şi nu îmi rãspunzi la chemare cu focul roşu al sângelui, cu flãcãrile purpurii ale iadului, cu puritatea petalelor roşii de trandafir, atunci voi muri în cer şi e pãcat. M-am nãscut din luminã şi m-am smuls din ea, special pentru tine, ca sã-ţi arãt culoarea iubirii. N-a alunga! N-o stinge şi nu încerca sã o diluezi. Este culoarea pasiunii mele şi ţi-o dãruiesc. Iat-o!     
            Şi a aruncat pe cer culoarea pe care o ţinea strâns în pumn. Atunci a apãrut deasupra zãrilor un cerc roşu ca sângele, care  a rãmas suspendat peste pãmânt, ca o spinare umilã, curbatã întru iertare.
Omul şi-a ridicat ochii la cer şi s-a mirat:
            - Ce frumos!... Un arc de foc care mã învãluie în vãpãi roşii, fierbinţi. Ce-o mai fi şi asta? Şi la ce-o fi bun?
            - Este iubirea – a rãspuns Marele Pictor – şi o sã vezi singur la ce e bunã dacã îţi deschizi inima ca sã-i primeşti cãldura.
    Omul a zis iarãşi:
            - E prea mare iubirea ta şi prea arzãtoare ar fi pasiunea mea. Mã dor prea tare darurile tale. Nu pot sã le îndur. Roşul e prea roşu şi sângele mi se face prea fierbinte.
            Atunci Marele Pictor a vãrsat câteva lacrimi peste cercul de foc; şi în locul unde au cãzut lacrimile lui de luminã, roşul s-a fãcut portocaliu.
            - Eşti mulţumit acum, omule? Poţi sã-mi simţi iubirea? O poţi primi în tine?
            - E prea fierbinte, mã arde! – a zis omul mofturos. – Nu o înţeleg. Ia-ţi cercul de foc înapoi şi lasã-mã în intunericul din mine. Nu te vreau! Mã faci doar sã sufãr.
            Dar Marele Pictor nu asculta ce-i spunea omul. El continua sã lucreze în tãcere, cu iscusinţã şi rãbdare, la biruirea Marelui Intuneric. A mai plâns el ce-a mai plâns pentru neştiinţa şi duritatea lumii pe care o fãcuse cam în grabã. Dar a mai plâns şi de propria-i durere, când, pentru a treia oarã, a trebuit sã-şi micşoreze strãlucirea ca sã poatã încãpea în inima omului. Şi ultimile lacrimi vãrsate peste cercul portocaliu, strãjuit la exterior de cel de foc, au nãscut din el, un al treilea cerc, galben şi luminos, care exprima cel mai bine bucuria şi triumful iubirii, deschiderea spre lume a spiritului din om.
            Cele trei cercuri concentrice se înãlţau biruitoare în slava cerului, peste întunericul din om, fãrã a-l stinge însã. Omul, obraznic, tot nu era mulţumit:
            - Ia-ţi cercurile înapoi! Nu-mi trebuie iubire. Am tot ce-mi trebuie. Uite, am pãdurile verzi şi fructele dulci şi cerul albastru şi soarele. Pe el nu pot sã-l privesc, dar îmi ajunge cãldura lui. Am tot ce-mi trebuie ca sã fiu fericit. La ce mi-ar mai trebui iubirea? Oricum, ce am eu aici pe pãmânt e mai frumos şi mai folositor decât cercurile tale smângãlite în mod inutil pe cer.
            Atunci Marele Pictor a încetat sã mai plângã. A luat cu o mânã un pumn din verdele pãdurilor, ca omul sã poatã sã spere la nevoie. Şi a mai fãcut un cerc, pe care l-a pus conştiincios lângã celelalte. Apoi şi-a muiat pensula în albastrul cerului din ape şi a mai modelat un cerc, veriga necesarã ca sã asigure umanitate iubirii. Cercul albastru l-a aşezat lângã cel verde, de speranţã. In cele din urmã Marele Pictor a mai meşterit încã douã cercuri din culorile brânduşelor de primãvarã şi de toamnã: indigo şi violet, culori care promiteau omului înãlţare prin sentimentul iubirii, pânã la rang de Dumnezeu. Apoi şi-a privit opera cu mulţumire: 


            - Am sã-l numesc arc-în-cer sau curcubeu. De data asta sper sã-i placã omului. Mai ales cã nu am pus în el cercul maroniu, nu care cumva înţelepciunea sã-i împiedice elanurile inimii. Acum opera mea are tot ce-i trebuie ca sã exprime iubirea, fãrã sã ardã prea tare, fãrã sã rãneascã şi sã orbeascã. Are şi culori calde şi culori reci . El şi le poate amesteca şi drãmui singur, dupã propria-i dorinţã şi nevoie. Am pus în ea toate culorile cuvintelor ce pot exprima dragostea în limbajul şi în ritmul inimii lui. Golul din mine mã doare, fiindcã a trebuit sã-mi ucid lumina dintr-o razã, transformând-o în cioburi colorate, ca sã mã fac înţeles de om. Dar el este o parte din mine, aşa cum raza a fost o parte din Forţa Mea. O voi recãpãta cu siguranţã înapoi , de-a lungul veacurilor, dacã fiinţa îmi va pricepe mesajul, mãcar acum... Şi zicând acestea, Pictorul a rupt cercul de foc multicolor în douã pãrti egale. Una a aruncat-o pe pãmânt în calea omuli, iar pe cealaltã a pus-o la loc în inima lui, la pãstrare. Cine ştie când îi va fi de trebuinţã?... Dar muritorul, vãzând minunea, a zis:
               - E frumos cu adevãrat arcul tãu din cer. Il pot privi fãrã sã sufãr, nu mã dor culorile lui, ba chiar le gãsesc frumoase. Dar nu-i vãd rostul. De ce te-ai strãduit atât doar pentru atât? Şi uite, n-a durat decât preţ de câteva minute. Poate un ceas, chiar douã... Dar e puţin. Te-ai strãduit prea mult pentru ceva aşa de efemer...
             Marele Pictor se frãmânta în ceruri: cum ar putea el sã-i redea funcţia minunatei jucãrii cereşi, ieşitã din strãfundurile fiinţei sale demiurgice? Şi mai ales cum ar putea s-o facã sã dureze, dincolo de boarea plãpândã a picãturilor strãvezii din aerul de dupã ploi? Şi atunci i-a venit o idee. L-a chemat pe jucãuşul Cupidon, copilul divin care bãtea mingea pe maidanele cerului şi i-a spus, în timp ce  îşi scotea din inimã jumãtatea de curcubeu, cea pusã la pãstrare.
            - Uite, vezi jumãtatea asta de cerc? Cum crezi cã aş putea sã-l pun în slujba iubirii, contra întunericului din om? 

            Micul Cupidon  a fost din cale-afarã de fericit cã Marele Pictor îl luase şi pe el în seamã şi-i dãduse şi lui, în sfârşit, o jucãrie serioasã. Vesel cã are o treabã importantã de fãcut pentru destinul omului, a luat curcubeul şi i-a încordat arcul în direcţia lui. Atunci, culorile s-au amestecat într-un vârtej de luminã şi au redevenit razã de soare. Cu ea, micul Cupidon a sãgetat inima omului. Şi sãgeata de razã de soare a redevenit curcubeu, în inima lui. 

            El a simţit mai întâi o arsurã în piept, apoi un val fierbinte i-a inundat trupul. Şi pentru prima oarã curcubeul a vorbit omului. I-a spus cã undeva, departe, la celãlalt capãt al lumii îl aşteaptã cineva. Atunci a vãzut pentru prima oarã femeia tristã. A vãzut-o cu ochii iubirii, deşi ea era departe, tocmai la celãlalt capãt al pãmântului, acolo unde Marele pictor începuse sã ţeasã, din cioburi de culori, curcubeul.
            Femeia tristã privise buimacã cum sub ochii ei apãreau culori care se schimbau mereu şi care treceau una într-alta, ca într-o îmbrãţişare totalã, cea care duce la dizolvarea lucrurilor unele în altele.
            - Ce frumos e! – şi-a zis ea – Oare la ce o fi servind minunea asta apãrutã brusc din griul cerului?
            Omul şi-a privit adâncurile şi a vãzut iubirea colorându-i sufletul şi singurãtatea.
            - Ce frumos e sufletul meu acuma, inundat de iubire! Şi ce sunete cereşti ţes culorile în mine!...
            Şi omul şi-a luat fluierul şi a început sã cânte iubirea sublimatã în nostalgice melodii în care se tânguia dorul. Atunci s-a hotãrât sã plece în cãutarea femeii. A pornit sã strãbatã pãmântul pe urmele curcubeului şi a ajuns în acea pãdure în care locuia femeia tristã . Când a vãzut-o micã şi zgribulitã, cu ochii în cer, l-a cuprins un val de duioşie. Dar şi de tristeţe: „Acum, cã am vãzut ce dulce e iubirea şi la ce e ea bunã, e şi mai rãu. Mi-e fricã sã încep sã gust din ea, de teamã sã nu se termine.” Şi omul tot nemulţumit a rãmas, bombãnind în întunericul din el...
            Atunci Cupidon a sãgetat femeia tristã. Şi acolo unde arcul din razã de soare se sfârşea în om, începea în femeie, desenând un cerc multicolor, strãlucitor şi cald, care unea fiinţele pãmântene prin Marea Forţã a iubirii.
            Şi cercul de foc se mai rostogoleşte şi astãzi, când prin oameni, când prin cer. 





22 mai 2013

Lumina Neapropiata (Ioan Alexandru)





Singurãtatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul stie ce inseamnã. Monada însã este o notiune mai complexã si mai greu de definit.

 Termenul “monadã” vine din grecescul “monas” care înseamnã unitate. Leibnitz, pãrintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigurã stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Fortã nu este decât un gând îndreptat cãtre cer si Leibnitz l-a gândit !

 Atunci când spune cã “monada este unitatea fiintei”, aceastã “unitate” o putem interpreta în dubla sa acceptiune: aceea de unitate de mãsurã a profunzimii fiintei, dar si de fortã de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monadã este “o fortã ireductibilã”, care cuprinde deopotrivã planul, sursa care a creat planul si rezultatul lui, adicã încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilã sau “subtilã”. Monada este unul în toate si toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], pãsind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA în Dumnezeu, care este “unul si întreit”:

“Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox".
Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

 Monada este omul ca parte a divinitãtii, omul-carne si omul-spirit în continuã unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poti sã-ti regãsesti faţa” – spune Cioran, dându-i suferintei un sens, iar acest sens este spre cunoasterea de sine. Nu mã plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacã urmãrim atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odatã ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzitã în folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurãtate, cãci ce altceva sugereazã fraza “Singurãtatea nu te învatã sã fii singur, ci singurul”?

Filozoful, poetul cautã uneori singurãtatea, fugind de lume, dar fuga vine abia dupã ce a experimentat-o, dupã ce a gustat din amãrãciunea acelei singurãtãti. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tãcere, fiindcã atunci când el îsi scrie pe suflet, îsi scrie sufletul. Iar atunci când îsi scrie sufletul, încearcã sã se acordeze cu unda divinã, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevãrat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numeascã-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din rãutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îsi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmã devine, fãrã voia lui si chiar fãrã stirea lui, pãstor.

 Un asemenea pãstor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeti, artisti în general, - acei “iluminati” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existentã, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populeazã Shambala, sunt cei ce vãd fãrã a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le înteleg si le rãspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, prozã, muzicã, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interactia lui cu divinitatea din lãuntru si cu lumea din afarã, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporarã si aparentã din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis pâinea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singurãtate, necesare, cãci artistul experimenteazã singurãtatea pentru ca apoi sã o transforme în sursã de inspiratie, acele exercitii deci, odatã sfârsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a pãstra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonantã cu cei din jur, rãmasi în urmã, ca evolutie spiritualã. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurãrii nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, cã s-ar putea sã nu intre nimeni”.

 Monada nu are o formã ci toate formele. Monadele sunt deopotrivã singularitate si pluralitate în unitate, în sensul complementaritãtii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilã, invizibilã si imobilã, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Aceastã transformare se face, dupã Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii înconjurãtoare si a celei nevãzute. Ea atinge, tangential, deopotrivã pe om si pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toatã suita diversificãrii în naturã si a ierarhizãrii monadelor. Nici o monadã nu seamãnã cu alta, dar toate împreunã refac întregul. Monadã sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treaptã mai sus, avem o altã perspectivã, iar mintea si sufletul se îmbogãtesc întru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionatã scara este important, ci numãrul de trepte de urcat.

 Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decât mic si mai mare decât mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodatã. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

 Si acum, de la monadã la monadã, haideti sã ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mânã, atâtea cât sã numere perioadele de evolutie a pãmântului, a vietii si a materiei din univers. Iatã monada! Ce ar fi mâna fãrã cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fãrã legãtura lor cu palma? Ce ar fi palma fãrã trup si trupul fãrã creier? Ce este omul fãrã Dumnezeul din el? Este antimonada, este trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort" care poartã douã brate ce se terminã cu doi pumni, gata sã loveascã. Iatã si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

 Omul, ca monadã si totodatã parte din Monadã, oscileazã între omul ca “zeu cãzut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limitã pentru delirul inimii”.

 Antonia Iliescu
23 iunie 2006

 http://www.antonia-dinsuflet.be/eseuri.htm#Singurãtate_

16 mai 2013

Preamarirea

Preamarirea





Te preamaresc , Isuse, 

In Taina din Altar.

Prin laude aduse

Cu sufletul in har.


Te preamaresc , Treime, 

Cu vesnicul Cuvant, 

O , Domn din Inaltime, 

Prin Spiritul Tau Sfant.



Te preamaresc , Stapane, 

Un singur Dumnezeu, 

Ascuns sub val de Paine 

In suflete , mereu.




Cobori din Stralucire, 

Eu vreau sa Te servesc,

Invata-ma ,Iubire,

Cum sa Te preamaresc?





 

2 mai 2013

Paste fericit


4 nov. 2012

18 apr. 2012

Primavara (EM)

10 apr. 2012

Paste Fericit

8 nov. 2010

Omagiu poetului Adrian Paunescu



.
Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.
.
Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
.
Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere
..
Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.

22 iun. 2010

26 mar. 2010

Felicitari Paste (EM)

Picturi acuarela (EM) cuprinse in colaje realizate de EM. Felicitarile sunt free la adresa http://exploziacurcubeului.blogspot.com/


7 mar. 2010

8 Martie - Omagiu femeii







Femeia este o raza a lui Dumnezeu.

Ea nu este o iubita pamanteana.

Ai putea sa spui ca este creatoare

nu creata.

(Rumi)

.


4 oct. 2009